Mama obisnuia sa imi spuna ca nu trebuie sa judeci un om dupa cum esti tu...si totusi facem asta in fiecare zi, mai mult sau mai putin.
Intri in fiecare zi in contact cu tot felul de persoane; de la badarani de cea mai joasa speta pana la oameni delicati, nobili si respectuosi, cu care ai vorbi 100 de ani de acum inainte. Fiecare are o poveste si daca asculti cuvintele rostite, inflexiunile vocii si modul in care ti se adreseaza aproape ca iti poti crea o imagine a interlocutorului tau. Pe unii ii placi, te fac sa zambesti, pe unii i-ai expedia (de tot si pentru totdeauna).
Ajungi sa ii recunosti pe cei linistiti si calmi si stii deja cand vorbesti cu un coleric; stii acum sa ii explici fiecaruia situatia cu care se confrunta, il faci sa inteleaga si simti ca ai facut o diferenta; simti ca acea persoana a aflat un lucru sau si-a explicat un eveniment; aproape ca simti cum sentimentul de multumire razbate.
Dar...
Cum te simti cand vorbesti cu cineva si iti dai seama cat de disperata este situatia in care se afla, dar tu nu ai cum sa il ajuti si, din contra, cu fiecare cuvant si explicatie pe care o dai simti ca infigi cutitul mai adanc si mai adanc si ...mai adanc. Vezi cutitul, plinde sange, parca iesind pe partea cealalta si atunci cuvintele par un mijloc sadic de a produce rani...Daca ai putea, ai da de la tine si ai face asa incat sa nu mai sufere. Parafrazand o reclama, ai vrea "sa ii iei durerea cu vocea".
Nu poti si te simti neputincios. Acum tu esti, intr-un fel sau altul cel care a ucis spiritul persoanei in cauza.
Merita? Ai vrea sa nu mai apesi butonul si sa nu mai auzi urmatoarea poveste...
Daca as avea o putere de super-erou as vrea sa ii pot usura pe oameni de poverile vietii si de necazurile de care se lovesc. Poate fi un cliseu, dar este dorinta mea si o voi pastra inchisa undeva, acolo, inauntrul meu...Pana atunci voi apasa "butonul" in continuare: "Buna ziua..."
1 comment:
O prietena a incercat sa ma imbuneze cu o vorba buna, dar doar mi-a rasucit cutitul in rana...
Post a Comment