Asta seara mi-am schimbat conceptia despre filmele mute. Filmul care mi-a reorganizat intreaga perceptie asupra acestor creatii ale cinematografiei timpurii a fost "Sunrise: A song of two Humans" a lui Friedrich Wilhelm Murnau.
Filmul dateaza din 1927 si totusi te captiveaza de la inceput si pana la sfarsit. Eu nu mi-am dat seama cand s-au scurt cele aproape 100 de minute , iar Karol Beffa a fost extraordianar.
Un film alb-negru, mut - doar imaginile lui Marnau si muzica lui Beffa m-au facut sa rad sau sa plang si sa raman cu ochii fixati asupra povestii ce se derula in fata mea. O sala unde nu mai conta nici cine este ministrul culturii, nici cine este presedintele Brd Fond de Pensii, nici cine este Ioana. Pur si simpul, eram cativa oameni fascinati de viata celor doi indragostiti care isi impartaseau momentele de bucurie, de tristete, de resemare, de pasiune sau de teama cu noi, oamenii secolului XXI, care nu mai cred in inocenta si puritatea dragostei adevarate.
Nu a contat nici macar numele celor doua personaje, ci modul in care El isi redescopera jumatatea in persoana ei, mama copilului sau si partenera sa de viata pentru eternitate; felul in care Ea il iarta pentru fiecare greseala si chiar daca sufera din cauza lui, gaseste totusi puterea sa il inveleasca si sa il sarute de noapte buna. Cei doi se regasesc, iar dragostea iese din nou la suprafata inconjurandu-i si facadu-i sa adoarma zambind, in mijlocul furtunilor.
Te uiti la film si traiesti cu sufletul la gura povestea celor doi si uiti ca pe scena, in fata ta, Karol Beffa iti expune partea nevazuta a acestei minuni; degetele lui ating clapele pianului negru, lucios si la fiecare atingere pe care mainile lui o fac, sunetul se imbina perfect cu imaginile peliculei bicolore, uzata de trecerea timpului.
No comments:
Post a Comment