Ma intreaba ce este sufletul si vrea o "definitie palpabila". Am citit odata, mai demult ca un copil de 5 ani a definit sufletul ca fiind "ca ii lasi aluia mic bomboana care iti place tie cel mai mult", asa ca ii spun asta. Incerc sa ii explic ca are suflet si ca asta reiese din chestiile mai mici sau mai mari pe care le face si o tine una si buna pe a lui. Lume, mai mult sau mai putin avizata, spune ca citesc o persoana imediat si ca imi dau seama de foarte multe chestii pe care altii nu le sesizeaza; vreau sa cred ca ceea ce citesc la el nu este gresit. Nu o sa citeasca mai mult ca sigur ceea ce voi scrie aici pentru ca o parte a sufletului meu vreau sa o tin ferita de el...nu este vorba de neincredere, este vorba despre a ramane goala in fata lui, intr-un fel pe care nu il pot explica, mi-e frica de el...
Argumente ca are suflet:
1. daruieste flori fara nici un fel de ocazie; le daruieste pentru ca asa simte si se vede in ochii lui ca apreciaza frumusetea lor. Il intreb de ce IMI daruieste flori si imi explica motivul pentru care o face:
"pt ca imi place sa ofer flori..
pt ca te fac p tine sa zambesti
pt ca .. daca te fac pe tien sa zambesti e destul.. daca gestul pt tine conteaza... mult..si iti place , zambesti atunci pt mine nu mai are importanta .. si altceva.."
2. este alaturi de prietenii lui, atunci cand au nevoie, atat la bine, dar mai ales la greu; sa ai grija de ei sa ajunga acasa ok, sa ii tii de frunte in timp ce vomita si sa ii invelesti; sa ii asculti cum iti povestesc greutatile vietii lor si sa incerci sa le dai sfaturi. Stiu ca o face, l-am vazut facand-o, am auzit ca a facut-o;
3. cand stie ca suferi, e acolo langa tine, incearca sa te scoata din starea aia si cumva reuseste; s-a intamplat de doua ori pana acum cel putin, numai fata de mine;
4. un catel simte oamenii buni si pe cei rai, iar el s-a jucat plin de tandrete cu un pui de catel si l-a ferit 3 zile la rand sa nu fie calcat in picioare, in timpul jocului.
Nu demonstrez o teorema, nu sunt vorbe de indragostita, sunt doar niste obsevatii pe care le-am facut despre cineva cu care am intrat in contact si sunt lucruri care mie imi spun ca are suflet. Nu ai cum sa pui in prim plan pe altcineva sau altceva, fara sa ai suflet. Sunt curioasa de ce ii e atat de frica sa admita ca are unul. Poate asa se considera mai vulnerabil, poate l-a ranit multa lume inainte, poate pur si simplu nu ii place sa creada ca este un om bun, dar asa este. Este un om bun, iar oamenii buni au suflet.
Poate daca cineva i-ar face cadou sufletul, atunci si-ar da seama ca are si el unul. Sunt multi de "poate" si eu s-ar putea sa interpretez gresit, dar daca totusi am dreptate?
Si asta inseamna ca facem greseli mai mici sau mai mari, una dupa alta... Important ar fi sa inveti din ele si sa nu le mai repeti. Se spune ca oamenii destepti invata din greselile altora, oamenii normali invata din greselile lor, iar prostii nu invata niciodata. 
