Eram prin liceu cand profa' de romana a initiat o discutie a carei tema avea sa ramana intiparita in mintea mea. Incerc sa dau un raspsuns la acea intrebare de ani de zile si nu pot. Totusi incet, incet incepe sa se contureze o parere...
Intrebarea era: "Cine iubeste mai profund? Femeia sau Barbatul?"
Binteles ca este o intrebare la care niste copii de 15 ani nu au cum sa raspunda; nici acum nu stiu daca sunt indreptatita sa raspund, dar am certitudinea ca L. poate. Imi este ca un frate, tin la el cu bune si rele si impreuna incercam sa rezolvam situatia in care se afla...Tine la ea, are certitudinea ca a gasit-o si totusi nu o poate avea. Stie ca face tot ce poate si tot ce tine de el, dar il roade si il macina pe zi ce trece faptul ca ea nu face nimic. Nu face nimic si totusi il agita din cand in cand; atunci cand face ea un gest mic si neinsemnat pentru noi, restul, el are un zambet sincer si inocent, ca de copil. Se gandeste pentru o fractiune de secunda ca o poate avea, dupa care crunta realitate il loveste si zambetul dispare, iar maxilarul i se inclesteaza, pumnii ii strange pana capata o culoare vinetie. Stie ca nu o poate avea, dar inauntrul lui pastreaza, ascunsa o frantura de speranta ca, poate, intr-o zi, ea se va reintoarce la el. Asta este motivul pentru care nu isi continua viata. Viata nu are sens fara ea, imi spune. Prefera sa plece capul si sa indure nedreptatile si rautatile din jur, atata timp cat poate sa fie in apropierea ei; sa stie el ca, in cazul in care ea se razgandeste, el va fi acolo. Ma doare sa il vad cum sufera si ma enerveaza sa il vad cat de slab este atunci cand este vorba de ea, cum ea ii poate schimba dispozitia intr-o fractiune de secunda. Este cel mai logic, cel mai rational si cel mai corect tip pe care il cunosc, dar cu toate acestea se inmoaie si accepta orice compromis cand vine vorba de ea. Singur spune ca isi da seama de puterea pe care o are asupra lui si ca nu e un lucru bun, dar pur si simplu nu poate altfel, ca este constient de calitatile, dar si de defectele ei. Nu e nebun sa nu le vada, imi spune, dar o iubeste. I-ar darui o floare in fiecare zi, i-ar face absolut orice pofta, numai sa il lase, numai sa fie a lui. Intre timp sta si sufera in tacere.
"Cat mai ai de gand sa o astepti?" il intreb intr-o zi, iar el imi raspunde, zambind amar "Atata timp cat este nevoie". Stau si ma gandesc cum o fi mai bine? Sa accepti sa suferi singur, in tacere, cu speranta ca poate intr-o zi vei putea fi fericit alaturi de "ea"/"el" sau sa accepti sa suferi langa cineva o vreme sperand ca lucrurile vor fi iar frumoase? Sa fii aproape de cineva, chiar daca nu o/il poti atinge sau sa fii langa cineva de care te indepartezi pe zi ce trece? Sa suferi ca stii ce poti avea, dar nu e al tau? Sau sa suferi ca stii ce ai avut si acum nu mai ai? El a ales. Eu am ales. Suntem fericiti?
In concluzie, judecand doar dupa mine si dupa L., inclin sa cred ca Barbatul iubeste mai profund...eu nu as putea sa stau si sa astept o viata pe altcineva...Eu astept o vreme dupa care plec, indiferent cat de tare ma doare asta; L. asteapta inca. Il respect pentru asta si urasc ca nu pot face nimic sa fie fericit. I-as face-o pe ea cadou, dar asta e imposibil. De multe ori glumim ca, la cat de rai am fost si suntem cu oamenii (nu cu toti, dar oricum), vom arde in iad. Poate ca asta este iadul nostru: al lui sa nu poata avea ce vrea, al meu sa nu gasesc ce vreau.
Intrebarea era: "Cine iubeste mai profund? Femeia sau Barbatul?"
Binteles ca este o intrebare la care niste copii de 15 ani nu au cum sa raspunda; nici acum nu stiu daca sunt indreptatita sa raspund, dar am certitudinea ca L. poate. Imi este ca un frate, tin la el cu bune si rele si impreuna incercam sa rezolvam situatia in care se afla...Tine la ea, are certitudinea ca a gasit-o si totusi nu o poate avea. Stie ca face tot ce poate si tot ce tine de el, dar il roade si il macina pe zi ce trece faptul ca ea nu face nimic. Nu face nimic si totusi il agita din cand in cand; atunci cand face ea un gest mic si neinsemnat pentru noi, restul, el are un zambet sincer si inocent, ca de copil. Se gandeste pentru o fractiune de secunda ca o poate avea, dupa care crunta realitate il loveste si zambetul dispare, iar maxilarul i se inclesteaza, pumnii ii strange pana capata o culoare vinetie. Stie ca nu o poate avea, dar inauntrul lui pastreaza, ascunsa o frantura de speranta ca, poate, intr-o zi, ea se va reintoarce la el. Asta este motivul pentru care nu isi continua viata. Viata nu are sens fara ea, imi spune. Prefera sa plece capul si sa indure nedreptatile si rautatile din jur, atata timp cat poate sa fie in apropierea ei; sa stie el ca, in cazul in care ea se razgandeste, el va fi acolo. Ma doare sa il vad cum sufera si ma enerveaza sa il vad cat de slab este atunci cand este vorba de ea, cum ea ii poate schimba dispozitia intr-o fractiune de secunda. Este cel mai logic, cel mai rational si cel mai corect tip pe care il cunosc, dar cu toate acestea se inmoaie si accepta orice compromis cand vine vorba de ea. Singur spune ca isi da seama de puterea pe care o are asupra lui si ca nu e un lucru bun, dar pur si simplu nu poate altfel, ca este constient de calitatile, dar si de defectele ei. Nu e nebun sa nu le vada, imi spune, dar o iubeste. I-ar darui o floare in fiecare zi, i-ar face absolut orice pofta, numai sa il lase, numai sa fie a lui. Intre timp sta si sufera in tacere.
"Cat mai ai de gand sa o astepti?" il intreb intr-o zi, iar el imi raspunde, zambind amar "Atata timp cat este nevoie". Stau si ma gandesc cum o fi mai bine? Sa accepti sa suferi singur, in tacere, cu speranta ca poate intr-o zi vei putea fi fericit alaturi de "ea"/"el" sau sa accepti sa suferi langa cineva o vreme sperand ca lucrurile vor fi iar frumoase? Sa fii aproape de cineva, chiar daca nu o/il poti atinge sau sa fii langa cineva de care te indepartezi pe zi ce trece? Sa suferi ca stii ce poti avea, dar nu e al tau? Sau sa suferi ca stii ce ai avut si acum nu mai ai? El a ales. Eu am ales. Suntem fericiti?
In concluzie, judecand doar dupa mine si dupa L., inclin sa cred ca Barbatul iubeste mai profund...eu nu as putea sa stau si sa astept o viata pe altcineva...Eu astept o vreme dupa care plec, indiferent cat de tare ma doare asta; L. asteapta inca. Il respect pentru asta si urasc ca nu pot face nimic sa fie fericit. I-as face-o pe ea cadou, dar asta e imposibil. De multe ori glumim ca, la cat de rai am fost si suntem cu oamenii (nu cu toti, dar oricum), vom arde in iad. Poate ca asta este iadul nostru: al lui sa nu poata avea ce vrea, al meu sa nu gasesc ce vreau.
No comments:
Post a Comment