Daca a inceput cu o melodie era firesc sa se termine cu o melodie, chiar daca numele i l-am parafrazat... Ce am avut a fost frumos, a fost altceva. Acum ma urasti si crezi tot ce este mai rau despre mine, iar mie imi pasa pentru ca, pur si simplu nu a mai fost sa fim impreuna, dar niciodata nu am vrut si nu iti voi dori sa suferi. Stiu ca te doare, dar mai stiu ca am facut tot ce am putut ca sa nu ajungem aici. Spui ca decizia am luat-o singura, insa au fost zile, saptamani si chiar luni in care iti spuneam ca "mor" putin cate putin. Dupa asta era bine o vreme, poate alteori si mai bine, dupa care incepeam sa "murim" din nou...
M-ai facut sa rad atunci cand credeam ca imi este imposibil sa rad, insa m-ai facut sa plang atunci cand mi se parea imposibil sa plang, iar asta incet, incet ne-a apropiat de sfarsitul povestii noastre.
Aleg sa tin minte momentele placute si refuz sa cred ca m-ai mintit pentru prima data cand mi-ai spus ca "niciodata nu am putut sa am incredere in tine pentru ca niciodata nu mi-ai dat motive, iar tot ce s-a intamplat s-a intamplat din vina ta". Poate crezi asta sau poate ca nu, insa sunt impacata cu faptul ca atata timp cat am fost impreuna nu a existat nimeni si nimic in afara de tine.
Aleg sa imi amintesc doar clipele in care ma faceai sa rad, locurile noi pe care le-am descoperit impreuna, hainele si parfumurile cu care ne inconjuram, orasele noi pe care le-am explorat si serile interminabile pe care le vorbeam si le radeam de parca eram singuri pe pamant. Aleg sa imi aduc aminte cu placere de anii in care am crescut si ne-am maturizat impreuna si, din niste copii inocenti, am devenit niste adulti cu un scop clar in viata.
Te-am iubit pentru hotararea si incapatanarea de care ai dat dovada, pentru sufletul tau mare si felul tau tandru de a fi; pentru ca erai in stare sa strabati un oras intreg si dus si intors ca sa imi aduci jeleuri si pentru ca mi-ai facut cadoul luna, soarele si marea cu nisipul fin; pentru ca atunci cand nu ma simteam bine veneai si ma tineai in brate pana imi trecea; pentru pasiunea si pentru gesturile spontane si frumoase pe care le faceai; pentru ca erai asa cum erai...
Aleg sa iubesc in continuare amintirea "noastra" chiar daca ma doare ce imi spui si chiar daca stiu ca esti convins ca ceea ce crezi este adevarat. Vei ramane intotdeauna cel mai bun prieten al meu chiar daca o parte din mine nu va mai exista pentru ca ai luat-o cu tine, pentru ca ai schimbat-o sau pentru ca ai sters-o pur si simplu...
Aleg sa cred ca undeva-acolo ceea ce mi-ai spus, nici tu nu crezi ca este adevarat si ca m-ai iubit asa cum te-am iubit, ca mi-ai acordat increderea pe care ti-am acordat-o.
Ma doare totusi ca atunci cand erai cu mine prietenii pe care ii aveam erau ai nostri si totusi nu erau suficienti de buni dintr-un motiv sau altul, insa acum sunt ai tai si sunt extraordinari, sunteti nedespartiti, iar eu nu mai exist pentru nici unul dintre voi...Ma doare, dar in acelasi timp pot sa zambesc pentru ca ma gandesc ca macar tu esti inconjurat de prieteni si ca intr-un fel, poate ti-e mai bine, mai usor.
Ma simt desfiintata cu totul, ma simt parasita si undeva pe drum m-am pierdut pe mine insami, iar acum incet, incet trebuie sa invat cine e "Ioana"; trebuie sa invat sa ma ridic din nou si sa invat sa merg, iar asta doare cu atat mai mult cu cat trebuie sa o fac singura de data asta. Doar asa pot sa imi dau seama cine sunt, ce vreau si ce merit...Si sunt asa de obosita, incat imi vine sa renunt. In definitiv nimeni nu are cu adevarat nevoie de mine...nici macar eu nu am nevoie de mine.
